Tipărire
Accesări: 2740

 

Pentru mulţi Basarabia este o „rană“ care doare şi astăzi. Din păcate în perioada interbelică, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a revenit, aproape miraculos, în cadrele Statului naţional român, prin eforturile unor patrioţi care după aceea au plătit din greu sprijinul acordat ideii româneşti.

Luptător pentru limba română

Timp de decenii, în Basarabia se dusese o politică aspră de rusificare prin Biserică. Revoluţia din 1905, care a zguduit autocraticul regim ţarist, a permis dezvoltarea unei vieţi naţionale proprii, inclusiv pentru românii basarabeni. Gheorghe Grosu (devenit între timp monah sub numele de Gurie) a fost printre primii clerici care a reintrodus limba română în cultul divin şi a desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică în limba română, totul din puţinele sale economii.

Venirea unui nou arhiepiscop, Serafim, la Chişinău, cu sentimente şovine, a întrerupt temporar acest demers. Cea mai dureroasă experienţă a tânărului Gurie din această perioadă este arderea cărţilor scoase de el cu atâta trudă, în curtea Palatului episcopal, din ordinul lui Serafim. Istoria însă s-a răzbunat şi, în scurt timp, s-au creat premisele nesperate ale unirii Basarabiei cu România. Gurie a fost printre fruntaşii preoţilor români din Basarabia care a acţionat consecvent pentru ca legăturile dintre cele două maluri ale Prutului să se cimenteze cât mai grabnic.

Alegerea preoţilor din Basarabia

După actul unificării, ierarhii ruşi care se aflau în fruntea Bisericii Basarabene au refuzat să intre în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, alegând calea exilului. Se impunea urgent ca scaunul vlădicesc de la Chişinău să fie urgent ocupat. Politicieni şi oameni ai Bisericii din vechea Românie, mânaţi fie de ambiţii personale, fie de neîncredere în oamenii Basarabiei, au intenţionat să numească ei un vlădică. Însă clerul basarabean a dorit şi l-a impus în cele din urmă ca arhiepiscop al Chişinăului pe Gurie Grosu. Acest gest, care s-a dorit un semn al autonomiei Bisericii şi expresia libertăţii în sfârşit câştigate, a fost interpretat greşit, drept un act de răzvrătire, iar Gurie Grosu a fost considerat exponentul unor tendinţe centrifuge, de natură a rupe Basarabia de trupul României Mari.

Nimic din aceste acuze nu aveau îndreptăţire. În toţi anii de păstorire, IPS Gurie s-a dovedit un mare român şi un mare păstor duhovnicesc, care s-a integrat cu tot sufletul în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. A acceptat cu bucurie crearea a două noi eparhii pe tărâm basarabean, în momentul în care s-a pus problema reorganizării vieţii bisericeşti din România, şi a fost de acord ca Episcopia Hotinului să intre sub jurisdicţia Mitropoliei Bucovinei. Chişinăul devenea scaun mitropolitan, având însă ca eparhie sufragană doar Episcopia de Cetatea Albă-Ismail.

Ceremonia ridicării IPS Gurie la demnitatea de mitropolit a fost prilej de noi frământări şi de reiterare a apelativului de „bolşevic“. Totul a pornit de la gestul lui Gurie de a-şi pune pe cap o camilafcă albă, aşa cum purtau ierarhii ruşi şi cum erau obişnuiţi basarabenii să vadă. Cu greu lucrurile s-au liniştit.